FIDIAS – Perfectiunea sculpturii

FIDIAS 1     Secolul al V-lea i.Hr. cunoaste o dezvoltare fara precedent a sculpturii grecesti, lucru datorat in buna masura faptului cafiecare artist apartinea unei scoli, cele mai importante fiind cele de la Regium, Argos, Egina, Atica si Sicyon. Cei mai de seama reprezentanti ai sculpturii grecesti au fost Miron, Policlet si Fidias, operele lor trasand reperele fundamentale ale clasicismului grec.

Policlet avea pentru armonie un adevarat cult, statuile sale se integrau intr-un canon al proportiilor corecte pentru fiecare element. Policlet a sculptat in general atleti, si mai putin femei sau zei. Opera sa cea mai reusita, Diadumen, reprezinta un atlet care isi pune in jurul capului o panglica, de care juriul urmeaza sa fixeze mai apoi cununa cu lauri.

Miron imbina virilitatea caracteristica peloponesului cu gratia ioniana. In operele sale, Miron s-a concentrat in mod special pe surprinderea miscarii, atletii sai erau reprezentati nu in timpul primirii laurilor, ci chiar in toiul efortului. Opera sa, Discobolul, ce dateaza din 470 i.Hr., este cea mai faimoasa statuie de atlet.

Dar cel mai de seama reprezentant al sculpturii grecesti a fost Fidias. Fidias s-a nascut in jurul anului 490 i.Hr. A fost mai intai pictor, studiind o vreme cu Polignot, care l-a initiat in desen si compozitie. Deoarece pictura nu-i oferea satisfactia spre care tindea, Fidias s-a orientat catre sculptura, arta pe care a studiat-o alaturi de maiestrul sau, Agelades.

zeus

Zeus din Olimpia

Cea mai reprezentativa opera a lui Fidias a fost satatuia  lui  Zeus din Olimpia, considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Statuia criselefantina il reprezenta pe Zeus asezat pe un tron si tinand in mana dreapta o Nike (zeita a victoriei). Statuia avea dimensiuni colosale, inaltimea sa fiind de 20 de metri. Construita din fildes, aur si marmura, statuia  – odata terminata – le-a inspirat criticilor tematori ideea ca, daca zeul ar vrea sa se ridice, va sparge acoperisul.

Fidias si mesterii sai au trudit zece ani la statuile si reliefurile Partenonului. Pentru acesta, Fidias a sculptat personal trei statui  ale zeitei Atena.

Athena Lemnia, construita din bronz, a fost realizata la cererea colonilor atenieni din lemnos. Statuia a fost socotita de criticii greci drept cea mai minunata opera a lui Fidias.

Athena Promachos, un bronz colosal, o infatiseaza pe zeita protectoare a atenienilor in vesminte de razboi. Impreuna cu piedestalul, statuia atingea o inaltime de 20 de metri si era amplasata intre Propilee si Erheteion.

Athena Partenos

Athena Parthenos

Insa cea mai celebra statuie a lui Fidias a fost Athena Parthenos, zeita virgina a intelepciunii si a castitatii. Situata in interiorul Parthenonului si avand o inaltime de 12 metri, era construita din fildes si aur.

Nu se cunoaste cu certitudine nimic despre ultimii ani de viata ai lui Fidias. Circulau mai multe variante, dintre care una spune ca s-ar fi intorsla Atena, unde ar fi murit in inchisoare. Alta, ca s-ar fi dus i Elida, unde ar fi fost condamnat la moarte.

Fidias a dus arta sculpturii aproape de perfectiune. Anatomia era surprinsa magistral, viata, miscarea si gratia patrunzand in piatra si in bronz. Dar ceea ce defineste arta lui Fidias este forta impacata cu frumusetea, sentimentul cu ratiunea, miscarea cu repausul, carnea si oasele cu sufletul.

Contempland statuile lui Fidias, omul pasionat si vesnic nelinistit poate constata cat de mult oamenii, pentru o clipa, s-au asemanat cu zeii.

parthenon summer

Parthenon

PICTURA – Arta lui Salvador Dali

SALVADOR DALI pictor

Salvador Domenigo Felipe Jacinto Dali Domenich, cunoscut ca Salvador Dali, s-a nascut la data de 11mai 1904 in localitatea catalana Figueras.

Salvador Dali a fost un reprezentant de seama a curentului suprarealist si, datorita excentricitatii si megalomaniei sale, a devenit cunoscut la nivel mondial, asta si datorita modului cum a reusit sa se foloseasca de mass-media – fapt ce i-a sporit gloria si averea.

Dali manifesta interes pentru pictura inca de copil, cand picta pe cutii de carton pentru palarii.

In 1918, Dali are prima sa expozitie cu operele sale la teatrul local din Figueras.

Din 1921 studiaza la Academia de Arte Frumoase San Fernando din Madrid, unde ii cunoaste pe Luis Bunnuel si Federico Garcia. Datorita participarii la mai multe manifestatii de protest, este exclus din universitate.

Este influientat de lecturile din Freud, de „Scoala Metafizica” a lui Georgio de Chirico, precum si de futuristii italieni, care-l vor influienta in directia revelarii inconstientului in arta.

Persistenta_memorie_Salvador_Dali 1

Dali face in anul 1926 o calatorie la Paris, unde ii cunoaste pe Andre Breton, Pablo Picasso, Paul Eluard si Joan Miro, reprezentanti de seama ai curentului suprarealist. Rene Crevel, scriitor francez, ii va dedica lui Dali cartea „Dali sau antiobscurantismul”, in 1931.

Dali o cunoaste in 1929 pe Gala Diaconov, sotia poetului Paul Eluard, de care se indragosteste nebuneste – iubire ce va dura pana la moartea acestea. Cei doi se casatoresc, iar Gala ii devine muza, Dali reprezentand-o in multe din picturile sale.

girafa arzand

„METODA PARANOICO – CRITICA”  SI  DELIRUL MEGALOMANIEI

Dali vede in miscarea suprarealista posibilitatea manifestarii imaginatiei sale exuberante, imbinata cu o tehnica desavarsita a desenului si culorii. In replica la  „automatismul psihic” al lui Breton, Dali recurge la propriul stil, intitulat  „metoda paranoico-critica”, despre care Dali spune ca este  „o metoda spontana a cunoasterii irationale, ce consta in interpretarea critica a reveriilor delirante”. In acest fel, picturile sale apar din agitata tulburare a inconstientului (paranoia) si reuseste a capata forma numai datorita rationalizarii delirului (momentul critic).

salvador-dali-antonie-mare 1

Au rezultat astfel imagini de o fantezie extravaganta, tulburatoare pana la stupefactie. Tehnica lui Dali este inspirata din Renastere, de la care preia insa numai precizia desenului si cromatica, dar nu si masura echilibrului formal. Picturile sale amintesc de empfaza si exuberanta barocului spaniol, in care prevaleaza efectele iluzioniste si complexitatea tematica. Elementele desenului sau  – oameni,animale, obiecte si peisaje – se amesteca intr-o combinatie irationala a raporturilor si o dispersie a realitatii.

salvador-dali-the-visage-of-war 1

Dupa succesul triumfal al picturilor sale de la expozitiile organizate la New York, din perioada 1939-1948, Dali se complace intr-o mandrie provocatoare si picteaza tablouri in care apare obsesiv un univers al erotismului, sadismului si putrefactiei.

Dali a alimentat continuu faima sa de artist excentric, original pana la limita delirului, sfarsind prin a deveni prizonierul personajului sau, personaj orgolios si imprevizibil.

In 1983, Dali picteaza ultimul sau tablou, „Coada de randunica”.

Sursa: wikipedia.org

Van Gogh, pictorul nebun

Van Gogh autoportret

Ne intrebam adesea ce este un geniu si caror imprejurari se datoreaza faptul ca din mijlocul multimii anonime rasare cate o personalitate puternica pe care judecata generatiilor ulterioare o recunoaste ca atare. Au existat intotdeauna artisi mari ale caror opere reflecta in chip desavarsit aspiratiile omenirii care bine si frumos. Prin arta penelului si a pietrei cioplite ei au dat o splendida expresie visurilor omenesti, tendintei care este innascuta in om de a indragi ceea ce este frumos, mare, nobil.

Ei au fost insa socotiti geniali abia atunci cand actiunea corosiva a timpului i-a lasat neatinsi, ba chiar le-a conferit noi dimensiuni operei. Deseori ei au trait in mijlocul unei societati nepasatoare, ostile chiar, au suferit mult si abia dupa moarte opera lor a fost considerata geniala. O analiza mai atenta poate descifra insa din creatia geniala pe om, cu maretia si slabiciunile sale, cu viata sa fericita sau tragica, cu manifestarile sale normale sau patologice.Van Gogh 2

Exista oare in operele geniilor echivalari plastice ale starii lor normale sau patologice ?  Probabil, pentru ca fiecare act de creatie emana dintr-o anumita stare de spirit, deci dintr-o gama de manifestari psihoafective, dar si din cele biopatologice sau morfologice.

Care sunt aceste corelatii la genialul manuitor al penelului Vincent Van Gogh ce a lasat, in ciuda unor manifestari patologice notorii, opere de mare valoare, unice in felul lor ?

Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853 intr-o comuna din Brabantul olandez. Din copilarie, Vincent prezenta tulburari de caracter: cel mai mare dintre copiii in viata ai familiei era inclinat spre singuratate, parintii fiind nelinistiti de comportamentul sau incapatanat si coleric.La 16 ani lucreaza ca vanzator intr-o galerie de tablouri si pana la 20 de ani va ramane vanzator de obiecte de arta. La varsta de 25 de ani, crezand ca si-a gasit vocatia, incepe seminarul evanghelic, unde este putin apreciat; nu se descurajeaza si devine predicator in Borinaje, unde cunoaste si impartaseste viata foarte grea a minerilor, locuind intr-o cocioba parasita, umeda si rece.

Spectacolul vietii lor mizere l-a miscat profund, aprinzandu-i imaginatia, determinandu-l sa inceapa sa deseneze. La recomandarea fratelui sau Theo, in casa caruia se si instaleaza, isi gaseste refugiul in pictura, stabilizandu-si putin viata prin frecventarea mai multor ateliere de pictura si sculptura, devenind prieten cu Toulouse-Lautrec si intalnindu-i pe marii impresionisti Monet, Sisley, Pissaro, Seurat.

Van Gogh 6

Convetuirea armonioasa a celor doi frati nu a durat multa vreme, in special datorita caracterului dificil al lui Vincent. In 1888, sfatuit de Toulouse-Lautrec, se stabileste la Arles. Suferea de nevroza, de emotii violente, nemotivate, care durau zile in sir. Crizele sale sunt din ce in ce mai dese. Pentru Van Gogh frenezia muncii ( in scurta sa cariera a lasat aproximativ 1 700  de lucrari, din care 900 de desene si 800 de uleiuri) inseamna, probabil, dorinta de uitare; pictura este pentru el, bolnavul ocular si mintal, o consolare fata de viata sa ratata.

In 1887 face cunostinta cu un alt pictor devenit ulterior celebru  – Gauguin -, pe care il invita sa se asocieze activitatii lui; colaborarea si prietenia lor aveau sa dureze putin, ele evoluand spre certuri excesive, in care Van Gogh izbucneste la orice fleac. Intr-o seara, cand Gauguin iese singur la plimbare, are loc un incident grav: Van Gogh se napusteste asupra lui cu un brici in mana. Gauguin isi masoara cu privirea prietenul; aceste se opreste, plecandu-si capul. Intorcandu-se in atelier, ingrozit de comportarea sa, se pedepseste singur, taindu-si urechea stanga. Este si perioada de debut a crizelor de epilepsie, declansate mai ales din cauza excesului de absint. In repetate randuri este internat in sanatoriul din Saint-Remy.

In 1890 pleaca la Anvers pentru a fi tratat de un medic homeopat, amic al pictorilor impresionisti. Duminica, 27 iulie 1890,seara, isi trage un foc de revolver in directia inimii si moare 3 zile mai tarziu.Van Gogh 4

Diagnosticele privindu-l pe Van Gogh au fost, in urma cu peste 100 de ani, diferite. Astfel, la Arles, dupa automutilare, i s-a pus diagnosticul de  „manie acuta cu delir generalizat”; o sora a mamei si alte cateva persoane din familie suferind de epilepsie, boala lui Vincent a fost catalogata ca ereditara.

Van Gogh a fost victima unei lupte inegale: pe de o parte, artistul vizionar, neconformist, vulcanic, care, in plus, mai purta si pecetea unor tare oculare si psihice, iar de cealalta parte, o societate imbibata de convetionalism si indiferenta. Dar nici bolile, nici greutatile vietii nu l-au impiedicat pe pictor sa depaseasca cu mult „limitele” impresionismului. Arta sa nu a fost aceea a unui nebun, ci arta unui geniu pe care si-l revendica postimpresionistii, expresionistii si, in general, pictura moderna.

ARTA FOAMEI

skeleton-29380_640 arta foamei

In ultima vreme interesul pentru Arta Foamei a scazut considerabil. Altadata era foarte avantajos sa produci asemeea spectacole pe cont propriu, azi acest lucru este apoape imposibil.

Ehe !… erau alte vremuri…

Pe vremea aceea tot orasul se interesa de artistul foamei; cu fiecare noua zi de flamanzire, afluienta publicului crestea, toata lumea voia sa vada artistul foamei flamanzind cel putin o data pe zi.

Spre sfarsitul perioadei de flamanzire  existau abonati care stateau cat era  ziua de lunga in fata micii custi cu gratii unde se afla artistul foamei. Erau organizate vizite chiar si in timpul noptii, la lumina tortelor, pentru a amplifica impactul. Pe timp frumos cusca era scoasa in piata publica si artistul foamei era prezentat in special copiilor. Pe cand pentru adulti era doar o distractie la moda, copiii priveau cu gura cascata, uimiti si tinandu-se de manute. Voiau sa priveasca cum, refuzand chiar si scaunul, artistul – lungit pe paiele imprastiate pe podeaua custii, cu paloarea mortii pe chip, imbracat intr-o camasa neagra prin care i se vedeau coastele, raspunzand cateodata cu greu la intrebari, dand din cap cu politete, chiar scotandu-si mana printre gratii ca lumea sa pipaie cat e de slab, iar apoi cum se inchidea din nou in sine, fara sa-i mai pese de nimeni; nici macar de ticaitul ceasului, unica mobila pe care o avea in cusca, si cum nu privea decat inainte, cu ochii mai mult inchisi, sorbind uneori cate un strop de apa dint-o cana, spre a-si umezi buzele.

In afara de publicul aflat in trecere, se gaseau si paznici permanenti, alesi de public – ciudat, mai mereu dintre macelari. Paznicii cu pricina, care faceau de garda cate trei deodata, il supravegheau pe artistul foamei ca nu cumva acesa sa se ghiftuiasca pe ascuns. Asta nu era decat o simpla formalitate, statutata pentru linistirea publicului, cunoscatorii stiau insa ca pe perioada flamanzitului artistul n-ar fi mancat defel ceva, nici chiar cu forta, onoarea meseriei lui nepermitandu-i o astfel de practica.

Desigur ca nu toti paznicii puteau pricepe acest lucru, existau cateodata paznici de noapte care-si faceau serviciul fara prea mult zel, aciuindu-se in vreun colt mai ferit si jucand carti, ispitindu-l pe artistul foamei sa guste cate ceva.

c_9256

Timpul maxim de flamanzire il fixase impresarul la patruzeci de zile, nu-l lasa niciodata sa depaseasca aceasta perioada, nici macar in orasele mari, si asta dintr-o ratiune bine determinata. Experienta ii spunea ca, printr-o publicitate amplificata progresiv, atentia publica putea fi captata timp de patruzeci de zile, scazand apoi, afluienta publicului reducandu-se.

In consecinta, in a patruzecea zi usa custii se deschidea, ornata fiind cu flori, sala teatrului era arhiplina de spectatori entuziasti, fanfara militara canta iar doi medici intrau in cusca pentru a-l consulta pe artistul foamei. Apoi se anuntau rezultatele la radio si televiziune si, la final, doua domnisoare simpatice, desemnate prin tragere la sorti, il acompaniau pe artistul foamei afara din cusca pana la o scena pe care era servita o gustare dietetica.

In acest moment, insa, artistul foamei se impotrivea.

De ce sa se opreasca chiar acum, dupa patruzeci de zile ?  Putea rezista inca mult si bine, la nesfarsit; de ce sa renunte acum cand era in punctul culminant al flamanzirii ? De ce voiau sa-i rapeasca gloria de a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile ?

De ce publicul, care lasa impresia ca-l adora, avea asa putina rabdare ?

(Franz Kafka, Artistul foamei; fragment)