ARTA FOAMEI

In ultima vreme interesul pentru Arta Foamei a scazut considerabil. Altadata era foarte avantajos sa produci asemeea spectacole pe cont propriu, azi acest lucru este apoape imposibil.

Ehe !… erau alte vremuri…

Pe vremea aceea tot orasul se interesa de artistul foamei; cu fiecare noua zi de flamanzire, afluienta publicului crestea, toata lumea voia sa vada artistul foamei flamanzind cel putin o data pe zi.

Spre sfarsitul perioadei de flamanzire  existau abonati care stateau cat era  ziua de lunga in fata micii custi cu gratii unde se afla artistul foamei. Erau organizate vizite chiar si in timpul noptii, la lumina tortelor, pentru a amplifica impactul. Pe timp frumos cusca era scoasa in piata publica si artistul foamei era prezentat in special copiilor. Pe cand pentru adulti era doar o distractie la moda, copiii priveau cu gura cascata, uimiti si tinandu-se de manute. Voiau sa priveasca cum, refuzand chiar si scaunul, artistul – lungit pe paiele imprastiate pe podeaua custii, cu paloarea mortii pe chip, imbracat intr-o camasa neagra prin care i se vedeau coastele, raspunzand cateodata cu greu la intrebari, dand din cap cu politete, chiar scotandu-si mana printre gratii ca lumea sa pipaie cat e de slab, iar apoi cum se inchidea din nou in sine, fara sa-i mai pese de nimeni; nici macar de ticaitul ceasului, unica mobila pe care o avea in cusca, si cum nu privea decat inainte, cu ochii mai mult inchisi, sorbind uneori cate un strop de apa dint-o cana, spre a-si umezi buzele.

In afara de publicul aflat in trecere, se gaseau si paznici permanenti, alesi de public – ciudat, mai mereu dintre macelari. Paznicii cu pricina, care faceau de garda cate trei deodata, il supravegheau pe artistul foamei ca nu cumva acesa sa se ghiftuiasca pe ascuns. Asta nu era decat o simpla formalitate, statutata pentru linistirea publicului, cunoscatorii stiau insa ca pe perioada flamanzitului artistul n-ar fi mancat defel ceva, nici chiar cu forta, onoarea meseriei lui nepermitandu-i o astfel de practica.

Desigur ca nu toti paznicii puteau pricepe acest lucru, existau cateodata paznici de noapte care-si faceau serviciul fara prea mult zel, aciuindu-se in vreun colt mai ferit si jucand carti, ispitindu-l pe artistul foamei sa guste cate ceva.

Timpul maxim de flamanzire il fixase impresarul la patruzeci de zile, nu-l lasa niciodata sa depaseasca aceasta perioada, nici macar in orasele mari, si asta dintr-o ratiune bine determinata. Experienta ii spunea ca, printr-o publicitate amplificata progresiv, atentia publica putea fi captata timp de patruzeci de zile, scazand apoi, afluienta publicului reducandu-se.

In consecinta, in a patruzecea zi usa custii se deschidea, ornata fiind cu flori, sala teatrului era arhiplina de spectatori entuziasti, fanfara militara canta iar doi medici intrau in cusca pentru a-l consulta pe artistul foamei. Apoi se anuntau rezultatele la radio si televiziune si, la final, doua domnisoare simpatice, desemnate prin tragere la sorti, il acompaniau pe artistul foamei afara din cusca pana la o scena pe care era servita o gustare dietetica.

In acest moment, insa, artistul foamei se impotrivea.

De ce sa se opreasca chiar acum, dupa patruzeci de zile ?  Putea rezista inca mult si bine, la nesfarsit; de ce sa renunte acum cand era in punctul culminant al flamanzirii ? De ce voiau sa-i rapeasca gloria de a deveni cel mai mare artist al foamei din toate timpurile ?

De ce publicul, care lasa impresia ca-l adora, avea asa putina rabdare ?

(Franz Kafka, Artistul foamei; fragment)